Titu Maiorescu a zis-o de mult, noi o simțim acum: celula valahă e moale. De aici încolo, undă verde pentru perplexitate, suferință, crize de nervi, migrene și lecturi din Drăghicescu și Rădulescu-Motru pentru fixarea slăbiciunilor. Situația are un „ce” tragicomic pe care-l redescoperim mereu cu aceeași stupoare. Poți fi doct, migălos, halucinat de cunoaștere și gata să desfaci toate pecețile lumii, tot nu vei desluși misterul sub care stă naționala de handbal feminin a României. Nimeni nu explică logic și convingător cum reușește această echipă să-ți vândă iluzia supremației acum și să te trimită la ospiciu în clipa următoare. Să te prăvălească din fericire în rușine neagră, din compliment în înjurătură. Să fie atât de solară când nu contează și atât de șleampătă când i se cer zvâcnet și concentrare de șaman.
Din prima secundă a fiecărui meci decisiv simți că te-ai urcat în roata mare de la Moși, fără să știi dacă o să te oprești deasupra lumii sau în praf. Loterie? Puțin spus. Handbalistele depășesc în imprevizibil până și naționala de fotbal a Iugoslaviei din anii 80, ceea ce nu-i de colea. Nimeni nu poate paria pe ele fără conștiința unui risc enorm. E o echipă în fața căreia scenariștii de SF le cedează locul celor din sectorul horror. Înfrângerea e urâtă oricând, dar când e vernisată de victorii inutile la scor și declarații hiperoptimiste, lucrurile dor și mai rău.
Ne-a trecut un junghi prin piept? Înseamnă că n-am uitat să citim poezie: „Doctore, simt ceva mortal, / Aici, în regiunea ființei mele.” Ni s-a umflat o venă, am simțit o amorțeală, am avut gura uscată? Așa ne trebuie. Suporterul suportă. Ne-am lipit de echipa asta și am turnat peste ea basculante de nădejdi, sperând de fiecare dată că scenariul va avea o cât de mică variație. Că forța mentală va ști în fine să blindeze talentul, nu să-l șubrezească. Că vom fi la fel de tari în aruncări ca în vorbe. Că un 7 m primit sau o superioritate numerică nu ne va atârna ghiulele de glezne. Că antrenorul va interveni ferm și salutar. Sigur, n-avem decât să fim lirici și să zumzăim filozofic. Să spunem că naționala de handbal e ca viața, cu suișurile și coborâșurile ei, cu murături nimerite în borcanul cu dulceață, cu navetă între veselie și depresie. Ar fi cea mai caraghioasă formă de furt al propriei căciuli. Și cea mai lașă sustragere din fața unui adevăr plicticos de simplu: talentul nu ajunge, iar restul trebuie antrenat. Inclusiv – sau mai ales – mintea. De cine? Asta nu mai știu.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER